Tex

Campionatul TFT: Destine va începe în curând! Între 7 și 9 aprilie, cei mai buni jucători din lume vor primi recunoaștere prin intermediul unui eveniment global, pentru a le sărbători efortul de a deveni maeștri în Teamfight Tactics. Începând cu 7 aprilie, 24 de jucători din întreaga lume vor concura pentru titlul de campion mondial Destine! Pe lângă un numărul crescut de participanți la eveniment, Campionatul Destine include și premii în valoare de 250.000 USD, cel mai mare premiu din istoria Teamfight Tactics! Jucători calificați Pe toată durata setului Destine, evenimentele regionale le-au oferit jucătorilor, cu orice nivel de îndemânare, o oportunitate de a se califica la Campionatul Mondial. Participanții au luptat pentru glorie, premii și pentru șansa de a-și reprezenta regiunea pe cea mai mare scenă de Teamfight Tactics! Prezentarea generală a formatului În ziua 1, numărul concurenților va fi redus de la 24 la 16 în 5 runde de meciuri cu format elvețian. Jucătorii vor fi repartizați în trei lobby-uri în funcție de performanța lor regională. În ziua 2, numărul concurenților va fi redus din nou de la 16 la 8 în 5 runde de meciuri cu format elvețian. Jucătorii vor fi repartizați în două lobby-uri în funcție de performanța din prima zi. În ziua 3, jucătorii se vor întrece pentru a acumula puncte, iar primul jucător care își va asigura victoria după cumularea a 18 puncte va fi declarat campionul TFT: Destine. Programul transmisiunilor Fondul de premii

Salutare, astazi m-am gandit sa va prezint raspunsurile comunitatii riot la intrebarile referitoare la culorile si claritatea anumitor chroma-uri ce apartin de anumiti campioni! Bună, tocmai am citit postarea ''Claritatea în LoL'' și mă întrebam dacă v-ați gândit să adăugați o opțiune prin care skin-urile să nu mai fie afișate în joc, care să poată fi activată/dezactivată în funcție de dorința jucătorului? Asta e o discuție serioasă – conținutul estetic reprezintă modul în care ne plătim facturile și finanțăm munca de dezvoltare la LoL. Skin-urile constituie o mare parte din acesta și mulți jucătorii adoră skin-urile întocmai pentru că sunt văzute și de ceilalți. Dacă introducem incertitudine cu privire la posibilitatea ca ceilalți să vadă skin-urile pe care le iubiți și le cumpărați, acest lucu poate afecta serios capacitatea noastră de a funcționa pe piață. Pare puțin cam dur să punem problema așa, dar ne dorim cu adevărat ca LoL să continue să funcționeze pe termen lung, pentru ca voi să vă puteți juca în continuare, iar noi să putem continua să lucrăm la jocul pe care îl îndrăgiți. Suntem convinși că ''modelul de joc gratuit susținut de conținut estetic care nu afectează puterea'' este, în general, destul de apreciat de către jucători și vom continua să îmbunătățim claritatea gameplay-ului, astfel încât LoL să continue să existe în anii următori (sau deceniile următoare?). Meddler, director de joc Cum determinați claritatea skin-urilor Chroma? Claritatea skin-urilor Chroma este măsurată conform acelorași reguli privind claritatea gameplay-ului ca în cazul oricărui alt skin din LoL. Puteți citi mai multe despre abordarea noastră aici, dar pe scurt – ca jucător sau spectator, ar trebui să puteți să identificați cu ușurință și rapiditate un campion, chiar și atunci când folosește un skin. Același lucru este valabil pentru skin-urile Chroma, pentru că, până la urmă, sunt tot skin-uri. Prin urmare, vor fi supuse acelorași procese de feedback și de verificare precum skin-urile obișnuite. Pilonii principali și criteriile după care se ghidează un skin Chroma, dintr-o perspectivă creativă, se bazează pe ideea că aceste skin-uri respectă tematica și universul skin-ului ''părinte'' – trebuie să fie fidele tematicii originale, fiind limitate doar la o ușoară schimbare a texturii. În majoritatea cazurilor, ar trebui să ofere senzația că este doar un alt costum pe care campionul l-a scos marți din dulap, în loc de cel pe care l-a purtat luni, cu aceleași limbaj al formelor și sensibilități ale design-ului. Pe măsură ce cataloagele de skin-uri, și odată cu ele, și cele de skin-uri Chroma se extind, claritatea creează din ce în ce mai multe provocări. Există atât de multe opțiuni în paleta de culori, iar noi folosim o mulțime de tehnici comune privind teoria culorilor când creăm skin-uri obișnuite și skin-uri Chroma (combinații de culori complementare, vecine în gama cromatică, triadice și terțiare). Uneori, există o suprapunere vizuală între un skin Chroma și un campion de bază sau un alt skin, sau chiar și o suprapunere între două skin-uri din catalogul unui campion. Totuși, cu ajutorul combinațiilor de materiale, limbajului formelor, temelor și proporțiilor acestor culori pe care le putem folosi, ar trebui să vedem design-uri de skin-uri unice care sunt limitate doar de imaginația noastră. MechaHawk, director artistic pentru skin-uri De ce nu poate Blitz, lăncier să aibă o nouă animație pentru mers ținând cont că Blitz distracție în spațiu este pilotat la propriu de pisici și are o nouă animație pentru mers? Genială întrebare! Aș spune că este o combinație de factori. În primul rând, din perspectiva produsului, Blitzcrank distracție în spațiu este un skin legendar, care, în general, include modificări ale animației, în timp ce Blitz, lăncier este un skin epic, care, în general, nu include astfel de modificări. Este un factor destul de important, dar nu oferă un răspuns privind motivul pentru care am menționat cândva că Blitz, lăncier nu poate să aibă o animație plutitoare din motive de claritate... ca apoi să-i oferim lui Blitzcrank distracție în spațiu un mers plutitor. Deci, ce s-a schimbat? Privind în urmă cu câțiva ani, în 2017, când a fost creat Blitz, lăncier, LoL nu avea standarde atât de clare privind claritatea. Știam că unele lucruri o estompau, dar nu am petrecut foarte mult timp analizând acest aspect, așa că uneori eram foarte precauți, iar uneori mergeam prea departe. De atunci, ne-am consolidat abordarea, care include reguli generale, precum și considerente la nivel de creare pentru campioni și skin-uri. Unul dintre lucrurile pe care îl considerăm acum, în 2021, a fi un element cheie pentru recunoașterea campionilor este silueta lor, care este, de fapt, umbra acestora. Așa că, atunci când lucram la Blitz și Crank distracție în spațiu, am depus foarte mult efort pentru a ne asigura că silueta lui Blitz rămâne ușor și rapid de recunoscut. Dacă ar fi fost supus testului ''cine-i acest campion?'', mâinile sale mari ar fi indicat similaritate cu varianta sa de bază, la fel ca protecțiile pentru umerii și capul său. Asta, împreună cu efectele vizuale și sonore clare, ne-a oferit încredere că putem să-i oferim un mers plutitor pentru skin-ul distracție în spațiu, fără a expune claritatea niciunui fel de riscuri. Mersul său îmbunătățit este destul de sacadat pentru a imita varianta de bază, dar acum este mult mai stilizat și are un stil mai ''dansant''. Revenind la perioada în care am lucrat la Blitzcrank, lăncier, încă nu aveam aceste standarde bine definite și ne bazam mai mult pe intuiție. Dar dacă aplicăm sistemele noastre retroactiv, eu cred în continuare că am luat decizia corectă (oricât de controversată ar fi). Silueta lui Blitzcrank, lăncier este mai neclară decât cea a skin-ului distracție în spațiu, în special din cauză că are sfredelele ascuțite în loc de ''mâini''. Acest lucru îi reduce claritatea siluetei când stă pe culoar, când aleargă și când folosește abilitatea de pe Q. Are și protecții pentru umeri foarte mari. Pe scurt, deja am atins limitele pentru Blitzcrank, lăncier în atât de multe alte aspecte ale gameplay-ului și ale clarității vizuale, încât a trebuit să facem compromisuri în ceea ce privește alte lucruri. MechaHawk, director artistic pentru skin-uri Înțeleg că unele vrăji sunt foarte zgomotoase pentru că sunt importante, precum suprema lui Sera. Dar de ce sunetul camuflajului lui Pyke PsyOps este cel mai zgomotos lucru din joc? Este extrem de stresant și atrage foarte multă atenție, mult mai multă decât importanța sa, mai ales când e folosit în mod repetat pe culoar. Un alt exemplu este Draven al regatelor Mecha prinzându-și securile. Asta e ceva ce se întâmplă din când în când pe durata procesului de proiectare a sunetului pentru un skin sau campion. Așa cum ați spus, există momente în care considerăm că anumite abilități ar trebui să fie mai zgomotoase decât altele în ceea ce privește prioritatea setului de sunete. Dar voi, jucătorii, sunteți în cele din urmă cei care ne ajutați să stabilim dacă trebuie să ajustăm anumite sunete care ar putea distrage atenția de la gameplay. În astfel de situații, facem tot ce putem să discutăm despre aceste aspecte ca o modalitate de a stabili prioritățile problemelor, pentru a ne asigura că nu este diminuată claritatea și, dacă e cazul, pentru a le rezolva. Cu alte cuvinte... Vă mulțumesc că ați adus asta în discuție! Vom analiza cu siguranță acest aspect. OCRAM818, șeful echipei care se ocupă de designul de sunet Vă puteți ocupa de Lee Sin, dragonul furtunii? E groaznic în ceea ce privește claritatea. Ah, Lee Sin, dragonul furtunii. Am vorbit puțin despre asta în videoclipul lol pls recent și, deși nu avem prea multe de adăugat, vrem să facem o recapitulare aici. Când Lee Sin, dragonul furtunii a fost lansat în PBE, am înțeles că era dificil de recunoscut și foarte strident. Ținând cont de aceste informații, am decis să facem câteva modificări înainte de a-l lansa, inclusiv să-i tăiem coada. Asta a fost o situație în care am încercat să creăm un skin extraordinar, dar în care am mers prea departe, așa că a trebuit să înfrânăm lucrurile. Este posibil ca acum să fie puțin mai interesant, dar suntem mulțumiți de nivelul de claritate. Acestea fiind spuse, credem că Lee Sin și skin-urile sale au o problemă mai mare legată de claritate, și anume faptul că Lee nu are o siluetă distinctă asociată modelului personajului. O mare parte din recunoașterea personajului se datorează animației, care devine destul de complicată când creăm skin-uri legendare. La un moment dat ne vom concentra atenția asupra lui Lee Sin și-i vom ajusta toate skin-urile și varianta de bază, pentru a-i crea o siluetă clară și distinctă, dar nu avem încă planuri concrete de a-i aduce modificări în viitorul apropiat. Bellissimoh, director de producție Am citit blog-ul despre claritate și mă întrebam dacă replicile audio s-ar încadra aici? Unii campioni au replici care sunt repetitive și pot distrage destul de mult atenția. Avem o MULȚIME de replici în joc, iar pe măsură ce jocul evoluează, sistemele mai vechi de replici au nevoie continuă de modernizare. Indiferent dacă vorbim despre ''te rog nu mai spune «mai aruncă o piatră»'' sau ''nu îmi mai spune invocatorule!'', ținem cont de părerea voastră când spuneți că unui campion îi lipsește acel echilibru perfect între fantezia distractivă și un set clar de replici care să-i amplifice gameplay-ul solid. De aceea, avem o abordare complexă privind claritatea replicilor. Mai exact, lucrăm la câteva lucruri noi pe care vă puteți aștepta să le vedeți în următoarele luni: Optimizarea standardelor privind volumul pentru toți campionii (atât vechi, cât și noi), precum și consecvența în diferite limbi. Inițierea unui efort holistic de modernizare care se va axa pe îmbunătățiri de masterizare, editoriale privind dialogul, îmbunătățiri ale fidelității audio și ale calității, cu un accent pe inteligibilitatea replicilor. Probabil că aveți deja în minte anumiți campioni ale căror replici sunt greu de înțeles și ne vom ocupa de aceștia în timp. Adoptarea unor standarde pentru lungimea replicilor și pentru replici proiectate și concepute pentru jocuri MOBA (actorii nu ar trebui să vorbească prea lent sau prea încet). Ocazional, unii dintre campionii mai vechi se lungesc cu vorba, dar sperăm că cele mai recente proiecte ale noastre vor avea o performanță mai bună. Am pus un accent mult mai mare pe sensibilitatea în cadrul contextului: replicile sunt scurte când trebuie să fie scurte, iar campionii pot să înceapă să vorbească și să țină monologuri pentru mai mult timp în pauzele dintre lupte. Limitarea la o abordare de tip ''puțin și bine'', cum ar fi renunțarea la replici care nu sunt necesare și distrag atenția și limitarea replicilor de la folosirea vrăjilor pentru a fi consecvente și ușor de recunoscut. Acest lucru e în special important în cazul supremelor, care ar trebui să aibă replici memorabile, ce pot fi recunoscute imediat, similare siluetei campionului în ceea ce privește importanța. Luarea unor decizii strategice în ceea ce privește informațiile pe care ar trebui să le audă fiecare jucător. De exemplu, replicile de ''Rechemare'' au fost limitate doar la jucătorul respectiv, iar replicile de ucidere doar la jucătorul respectiv/echipa inamică. Folosirea VGU-urilor, a actualizărilor vizuale și a actualizărilor de replici pentru a îmbunătăți și a moderniza replicile campionilor, pentru a dispune de o varietate mai mare (campionii vechi precum Teemo și Jax aveau doar vreo 10 replici!), pentru a adăuga noi referințe către univers și, cel mai important, pentru a nu mai spune ''invocatorule''. Încercăm mereu să facem tot ceea ce putem pentru a remedia problemele legate de comportamentele campionilor existenți și ale celor noi, așa că vă rugăm să continuați să ne spuneți ce vă place și ce nu vă place. Deși nu putem rezolva totul peste noapte (avem atât de mulți campioni!), sunt informații prețioase pentru echipă.

Numele campionului: Vayne Poza: Poveste: Shauna Vayne este o femeie necruțătoare și letală, al cărei singur scop în viață e să vâneze monștri și să găsească și să răpună demonul care i-a ucis familia. Înarmată cu arbaletele sale și cu o dorință aprigă de răzbunare, nimic n-o face mai fericită pe Vayne decât să ucidă creaturi întunecate sau practicanți ai magiei negre. Vayne s-a născut într-o familie demaciană înstărită și a crescut singură la părinți, bucurându-se de o creștere aleasă. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei singură, citind, studiind muzica și colecționând cu pasiune diverse insecte pe care le găsea pe lângă conac. Părinții ei călătoriseră prin Runeterra în tinerețea lor, dar se stabiliseră în Demacia după nașterea Shaunei. Acolo, mai mult decât oriunde altundeva, oamenii aveau grijă unii de alții. La scurt timp după ce a împlinit șaisprezece ani, Vayne s-a întors acasă după un bal din timpul verii și ce a văzut avea să i se întipărească în minte pentru totdeauna. O femeie nespus de frumoasă, cu coarne enorme, stătea lângă cadavrele însângerate ale părinților ei. Văzându-le, Vayne a urlat de durere și groază. Înainte să dispară, demonul a privit-o și i-a rânjit grotesc, cu ochii plini de dorință. Fata s-a apropiat de mama ei și i-a dat părul năclăit de sânge la o parte de pe față, însă nu se putea gândi decât la zâmbetul demonului, care o mistuia pe dinăuntru. Chiar și în timp ce închidea ochii tatălui ei cu o mână tremurândă – gura lui era încă deschisă, înghețată după ultimele momente de groază și confuzie – zâmbetul demonului îi sfâșia gândurile. Era un zâmbet care avea să-i hrănească ura pentru tot restul zilelor. Vayne a încercat să le povestească și altora ce se petrecuse, dar nimeni n-a crezut-o cu adevărat. Ideea că un demon s-ar fi putut plimba liber în regatul bine apărat al Demaciei, unde magia era combătută la fiecare pas, era prea absurdă pentru a fi luată în considerare. Dar Vayne știa adevărul. Iar zâmbetul acela îi spunea că demonul avea să lovească din nou. Nici măcar zidurile înalte ale Demaciei nu puteau proteja oamenii de magia neagră. Se putea ascunde în detalii sau putea pândi din umbre, dar Vayne știa că era cu siguranță acolo. Și nu mai voia să se teamă de ea. Avea suficientă ură și suficienți bani încât să-și angajeze o mică armată cu care să pornească la luptă, însă niciun soldat n-ar fi fost dornic s-o urmeze unde voia ea să ajungă. Așa că s-a văzut nevoită să învețe ea însăși tot ce putea despre magia neagră: cum s-o găsească. Cum s-o oprească. Cum să-i ucidă pe cei care o practicau. Avea nevoie de cineva de la care să poată învăța. Părinții ei îi spuseseră povești despre războinicii din regiunile sălbatice din nord, care luptau împotriva unei vrăjitoare a ghețurilor. Timp de generații, se apăraseră de forțele ei misterioase și de supușii ei întunecați. Vayne și-a dat seama că acolo avea să-și găsească mentorul. S-a sustras din grija tutorilor ei și s-a îmbarcat pe prima corabie către Freljord. La scurt timp după ce a ajuns în nord, Vayne a pornit în căutarea unui vânător de monștri. A și găsit pe cineva, însă nu în modul în care s-ar fi așteptat. În timp ce traversa o vale înghețată, a căzut într-o capcană ascunsă cu istețime. Prăbușindu-se într-o groapă sculptată în gheață cristalină, Vayne s-a uitat în sus și a văzut un trol al ghețurilor lihnit de foame, care plescăia din buze la gândul de a-și înfuleca victima. Însă limba lui uriașă și albastră a căzut nemișcată când o suliță a zburat prin aer, i-a străpuns craniul și i s-a înfipt adânc în creier. Uriașul a căzut în groapă și Vayne a făcut repede o tumbă, de-abia reușind să se ferească și să nu fie zdrobită sub trupul lui. La picioare i s-a format o baltă lipicioasă de salivă și sânge. Salvatoarea lui Vayne era o femeie căruntă, între două vârste, pe care o chema Frey. Aceasta a condus-o către un foc de tabără care ardea slab în canionul înghețat și i-a bandajat rănile. Frey i-a povestit lui Vayne că-și ducea viața luptând împotriva supușilor vrăjitoarei ghețurilor, care-i uciseseră copiii. Tânăra a implorat-o s-o accepte ca ucenică și s-o învețe cum să vâneze creaturi întunecate, dar freljordiana nu era deloc interesată de așa ceva. Vayne avea aerul cuiva care se obișnuise să aibă privilegii și bani, lucruri care nu fac din oameni războinici bravi și însetați de sânge. Însă Vayne a refuzat să se dea bătută și a provocat-o la duel: în cazul în care câștiga, Frey avea s-o antreneze. Iar dacă pierdea, avea să se ofere pe post de momeală pentru slujitorii vrăjitoarei ghețurilor, pentru ca Frey să-i poată prinde și ucide. Vayne n-avea niciun motiv să creadă că putea câștiga duelul – nu știa nimic despre luptă, în afară de ce învățase într-o singură după-amiază de scrimă, înainte să renunțe la lecții pentru că se plictisise să încerce să lupte cu o mână legată la spate – dar n-avea de gând să cedeze. În semn de admirație pentru hotărârea fetei, Frey i-a aruncat zăpadă în ochi și a învățat-o astfel prima regulă a vânătorii de monștri: niciodată să nu lupți corect. Însă voința de neclintit a lui Vayne a impresionat-o. Mai avea cu siguranță multe de învățat înainte să poată învinge pe cineva, dar de fiecare dată când se ridica plină de vânătăi din zăpada murdară, dornică să continue lupta, Frey vedea vânătorul nemilos care se ascundea în sufletul ei. Înfrântă în luptă, dar nu și în spirit, Vayne a rugat-o din nou s-o accepte ca ucenică: ambele lor familii fuseseră ucise. Frey putea să-și petreacă restul zilelor luând urma trolilor ghețurilor, până când unul avea s-o ucidă. Sau putea s-o învețe pe Vayne să lupte. Și împreună puteau ucide de două ori mai mulți monștri. Împreună, puteau salva de două ori mai multe familii de suferința care le distrusese lor viețile. Frey a recunoscut în ochii lui Vayne ura și durerea care ardeau și în sufletul său. Așa că a fost de acord să o însoțească pe Vayne în Demacia. Împreună, au mers spre sud, iar freljordiana s-a deghizat ca să poată trece de străjile de la granița Demaciei. Întoarse pe domeniul lui Vayne, cele două femei s-au antrenat ani la rând. În ciuda alaiului de tineri care o curtau, Shauna nu era interesată de nimic în afară de antrenamentele ei cu Frey. În timp, s-au apropiat una de alta din ce în ce mai mult. Frey a învățat-o pe Vayne despre magia neagră, demoni invocați și vrăji oculte. Iar Vayne a studiat cu seriozitate tot ce i se preda, însă o neliniștea gândul că Frey nu explica niciodată cum ajunsese să cunoască atât de multe lucruri despre acele practici malefice. Străjerii atenți ai regatului și copacii anti-magie opreau majoritatea creaturilor întunecate ce voiau să pătrundă în Demacia, așa că Frey și Vayne se aventurau noaptea în pădurile de la graniță ca să vâneze. La optsprezece ani, Vayne a ucis prima sa creatură întunecată, o bestie însetată de sânge ce ataca negustorii ambulanți. Murdară din cap până-n picioare de măruntaiele creaturii, un fior neașteptat s-a trezit în ea: plăcerea. Sentimentul fierbinte al răzbunării a străbătut-o și i-a intrat în sânge, iar Vayne i-a gustat din plin veninul. Cele două au petrecut câțiva ani vânând creaturi întunecate, iar respectul pe care-l aveau una pentru cealaltă a crescut cu fiecare bestie ucisă. Într-o zi, Vayne și-a dat seama că o iubea pe Frey ca pe o mamă, dar iubirea familială se amesteca atât de mult în sufletul ei cu durerea și trauma, încât tânăra se lupta cu sentimentul de parcă ar fi fost o bestie ce voia s-o ucidă. Vayne și Frey au călătorit prin Valoran până când, în tavernele din munți, au auzit zvonuri despre o creatură demonică de o frumusețe extraordinară, care avea coarne enorme. Poveștile spuneau că demonul nu stătuse degeaba: își formase un cult pentru a atrage adepți care să-i urmeze toate poruncile. Mulți dispăruseră în dealurile sălbatice și nu se mai întorseseră niciodată. Se zicea că marii preoți ai cultului ar fi avut un loc sacru lângă o prăpastie, unde pregăteau sacrificiile pentru demon. Vayne și Frey au pornit imediat la vânătoare. Când s-au aventurat noaptea aceea printre dealuri, tânăra s-a adâncit în gânduri. Pentru prima oară de când începuseră să călătorească împreună, Vayne își făcea griji pentru Frey, temându-se că ar fi putut pierde o a doua mamă. Însă înainte să-și mărturisească teama, a fost atacată din tufiș de unul dintre preoții demonului, care i-a zdrobit umărul cu un buzdugan. Vayne era grav rănită. Frey a ezitat o clipă, dar apoi în ochi i s-a citit o hotărâre de fier și, cu o scuză față de prietena ei, s-a transformat într-un lup freljordian monstruos. Vayne a privit șocată cum Frey, în forma sa de animal, și-a înfipt colții în tendoanele gâtului preotului, sfâșiindu-le. Apoi, cadavrul a căzut fără suflare la picioarele lui Vayne, iar Frey și-a reluat forma umană, chiar dacă ochii ei trădau animalul speriat din adâncul sufletului ei. I-a explicat tinerei că, după moartea familiei sale, urmase calea șamanismului și atrăsese un blestem asupra sa, ca să-și poată schimba forma și s-o poată înfrunta pe vrăjitoarea ghețurilor. Ritualul care-i dăduse aceste puteri era unul de magie neagră, dar Frey făcuse acest sacrificiu pentru a proteja– însă Vayne trase o săgeată în inima fostei ei prietene fără să-i mai asculte povestea. Orice sentiment de afecțiune dispăruse în clipa în care-i descoperise adevărata natură. O lacrimă s-a scurs din ochii lui Frey în timp ce se prăbușea, dar Vayne n-a observat-o – căldura dintre ele se stinsese odată cu viața războinicei. Mai erau câteva ore înainte de zori, ceea ce însemna că mai avea câteva ore ca să-și continue vânătoarea. Vayne se gândea doar la demon. La moartea pe care avea s-o savureze. Și la toate morțile care aveau să vină. Fața întunecată a Runeterrei avea să se teamă de Vayne, la fel cum și ea se temuse odată. Pentru prima oară după moartea părinților ei, Vayne a zâmbit.

Numele campionului: Lucian Poza: Poveste: Încă de la o vârstă fragedă, tot ce-și dorea Lucian era să fie precum tatăl lui, Urias, care făcea parte dintr-un ordin antic, numit Santinelele Luminii. În timp ce Lucian rămânea acasă, în Demacia, Urias cutreiera lumea în lung și-n lat, protejându-i pe muritori de furia spectrelor din Negura Întunecată. La întoarcere, Urias sosea mereu cu povești despre aventurile sale, povești în care curajul și inventivitatea triumfau întotdeauna. Lucian sorbea fiecare cuvânt, închipuindu-și cum ar fi să lupte alături de tatăl său, salvând oamenii din Runeterra. Însă Urias nu voia ca fiul său să-i calce pe urme și spera ca viața pe care-o alesese să nu-i afecteze familia. Lucian tot aștepta ziua în care Urias îl va face ucenicul său, dar în zadar. În loc să pornească alături de tatăl său în călătorii, Lucian a rămas în Demacia, unde a devenit din ce în ce mai sceptic față de cultura regatului, mai ales față de decizia demacienilor de a exila toți magii, inclusiv pe cei pașnici, în sălbăticie. Astfel, Lucian a început să-i protejeze pe exilați în călătoriile lor periculoase în afara regatului. Semenii săi împărțeau lumea în buni și răi și vedeau în magi doar nelegiuiți, însă Lucian îi vedea ca pe oameni care aveau nevoie de ajutor. Într-o bună zi, la întoarcerea dintr-o asemenea călătorie, Lucian a văzut o străină care-l aștepta în fața ușii. Femeia s-a prezentat drept Senna, Santinelă a Luminii. Senna i-a explicat lui Lucian că tatăl său murise în lupta cu spectrele Negurii Întunecate și i-a arătat pistolul străvechi al lui Urias drept dovadă. Senna fusese ucenica lui Urias și luptase ani întregi alături de el. Lucian a rămas înmărmurit; nu numai că tatăl său murise, dar acum stătea față în față cu persoana care trăise exact viața după care tânjise atâta amar de timp. Când Senna a vrut să plece, Lucian a oprit-o în pragul ușii și a insistat să-l ia cu ea. Știa ce urmează – înmormântarea Santinelelor care-și pierduseră viețile. Fără tragere de inimă, Senna i-a acceptat propunerea. Pe drum, cei doi au povestit despre Urias; Senna l-a consolat pe Lucian cu vorbele sale înțelepte și sincere, iar Lucian i-a alinat durerea cu povești despre tatăl său. În cele din urmă, au ajuns la locul de naștere al lui Urias, aflat departe de ținuturile demaciene, unde au luat parte la veghea pentru Santinelele ucise. Chiar când se pregăteau de plecare, norii de deasupra coastei s-au învolburat și s-au înnegrit, iar din ei s-au materializat spectre întunecate, care s-au năpustit asupra lor. Lucian era îngrozit, dar Senna și-a scos armele. Pe chip avea o expresie de familiaritate amară: acesta era blestemul ei. Încă de când era doar un copil, fuioarele Negurii Întunecate o urmăriseră pretutindeni; dacă zăbovea într-un loc prea mult, ororile se dezlănțuiau asupra ei. În timp ce Senna se lupta cu una dintre creaturi, aceasta a reușit să-i smulgă din mână pistolul lui Urias. Lucian a ridicat arma, simțind în acea clipă mâna destinului. Durerea arzătoare din sufletul său s-a materializat într-un fulger de lumină, care a țâșnit din pistol, atrăgând atenția spectrului pentru o clipă, suficient timp încât Senna să-l alunge. Înainte ca cei doi să se îndepărteze de acel loc, Senna a alungat spiritele, știind că aveau să-i fie mereu pe urme. Era prima oară când un neinițiat reușise să tragă cu arma străveche a unei Santinele. Lucian tocmai îi arătase Sennei că are suficient potențial pentru a intra în ordin. În cele din urmă, Senna i-a dăruit pistolul tatălui său și l-a învățat tacticile și doctrinele Santinelelor, iar Lucian s-a dovedit un discipol sârguincios. Treptat, între cei doi s-a format o legătură, blândețea și șarmul lui Lucian completând perfect disciplina și hotărârea de nestrămutat a Sennei. Lucian și Senna s-au luptat cu nenumăratele spirite abjecte zămislite de Negura Întunecată, iar relația dintre ei a înflorit într-o iubire puternică. Cu cât au devenit mai apropiați, cu atât Lucian a înțeles mai bine blestemul pe care-l purta Senna asupra ei. Fiecare luptă l-a călit și i-a înăsprit sufletul, până când a ajuns și el să separe lumea în buni și răi, în întuneric și lumină. Dorința de a o elibera pe Senna de blestem a devenit o cruciadă neobosită și mistuitoare. Pe când căutau un leac într-o tainiță străveche, uitată de lume, cele două Santinele au fost atacate de Thresh, un spectru monstruos. Sinistrul temnicer blestemat era un adversar formidabil, dar, în momentul în care Senna a semnalat retragerea, Lucian a refuzat să plece. De-abia după ce s-a aruncat orbește în vâltoarea luptei, Lucian și-a dat seama ce greșeală făcuse, dar Thresh era deja în avantaj. Senna a sărit în fața temnicerului și l-a implorat pe Lucian să fugă. Când lupta a luat sfârșit, Senna a rămas pe pământ, fără vlagă, iar sufletul i-a fost luat prizonier în felinarul lui Thresh. Sacrificiul Sennei aproape că l-a distrus pe Lucian. Timp de ani întregi, a cutreierat Runeterra în lung și-n lat; a devenit o simplă umbră a bărbatului care fusese odată – blândețea i s-a risipit, înlocuită de furie și resentimente. Înarmat cu pistolul lui și al Sennei, Lucian l-a vânat peste tot pe Thresh, sperând să distrugă felinarul și să elibereze sufletul iubitei sale. În ziua fatidică a confruntării cu Thresh, Lucian a reușit să spargă felinarul, dar, în loc să-și găsească odihna veșnică, Senna s-a reîntrupat. Dragostea dintre Lucian și Senna este o legătură pe care nici moartea n-a putut s-o rupă. Acum, Lucian încearcă să accepte noua formă a Sennei, dar și să-și înfrunte propria fire. Luptă să redevină omul de dinainte, dar, în același timp, realizează că forțele necurate pe care le detestă sunt singurele care o țin pe Senna lângă el. În timp ce Senna s-a întors în lumea celor vii cu o nouă misiune, Lucian este în continuare obsedat de răzbunare, fiind convins că uneltirile temnicerului blestemat sunt de abia la început.

Numele campionului: Fiora Poza: Poveste: Ca mezină a familiei Laurent, Fiora părea predestinată unei vieți de pion politic, urmând să se căsătorească cu un tânăr dintr-o altă mare Casă pentru a întări alianțele familiei ei în marile jocuri politice ale Demaciei. Dar Fiora nu și-a acceptat soarta și, încă de la o vârstă fragedă, a sfidat așteptările tuturor. Mama ei a tocmit cei mai buni meșteșugari din Demacia, care să-i facă cele mai frumoase păpuși, însă Fiora le-a dat pe toate cadou slujnicelor sale; apoi, a început să se antreneze cu sabia fratelui ei, pe care l-a obligat să-i dea lecții pe ascuns. Tatăl ei a cumpărat mai multe manechine cu care croitoresele de la curte să-i facă rochii minunate, dar Fiora le-a folosit pe post de adversari pentru a-și exersa loviturile și contraloviturile. Însă, în ciuda eforturilor Fiorei, după ce a împlinit 18 ani, familia i-a aranjat o căsătorie avantajoasă din punct de vedere politic cu cineva dintr-o ramură îndepărtată a familiei Crownguard. Nunta urma să aibă loc în vară, în capitală, iar însuși regele Jarvan III avea să se numere printre oaspeți. În ziua festivităților, pe măsură ce musafirii începeau să sosească, Fiora s-a ridicat și a declarat că ar prefera mai degrabă să moară decât să lase pe altcineva să-i decidă soarta. Alesul ei a fost umilit de această ieșire a Fiorei, iar familia sa a cerut să fie despăgubită după vechile rituri – un duel pe viață și pe moarte. Fiora a acceptat pe loc, dar tatăl ei, Sebastien, l-a implorat pe rege să intervină. Jarvan făcuse nenumărate eforturi pentru a înăbuși aceste conflicte din rândurile nobilimii, dar acum era neputincios. Fiora deja acceptase provocarea. Nu exista decât o singură ieșire din impas. Sebastien și-a invocat dreptul de a lupta în locul ei. În cealaltă tabără, Marele Mareșal Tianna Crownguard a ales un campion care să lupte în numele familiei sale – un războinic veteran din Avangarda Neînfricată. Înfrângerea lui Sebastien era aproape garantată. Casa Laurent avea să cadă în dizgrație, iar Fiora ar fi fost exilată. Pus în fața unei situații atât de dificile, tatăl Fiorei a luat o hotărâre care putea să distrugă reputația familiei sale pentru ani la rând... În noaptea de dinaintea duelului, a încercat să-i strecoare adversarului său în băutură o licoare care să-i amorțească simțurile și să-i încetinească reacțiile, însă a fost prins asupra faptului și arestat. Legea era clară. Sebastien Laurent încălcase cel mai de preț cod al onoarei. Avea să fie spânzurat și umilit în piața publică, asemenea unui hoț de rând. În seara de dinaintea execuției, Fiora și-a vizitat tatăl la închisoare, dar nimeni nu știe ce-au vorbit în acea noapte. A doua zi, Fiora s-a apropiat de tronul regelui în văzul tuturor. A îngenuncheat în fața lui și i-a întins sabia. Cu binecuvântarea regelui, avea să preia numele Laurent de la tatăl ei, iar justiția își va fi spus cuvântul. Duelul a fost fulgerător – un dans al săbiilor atât de elegant, încât cei prezenți nu l-au mai putut uita niciodată. Tatăl Fiorei era un spadasin priceput, însă în fața fiicei sale n-a avut nicio șansă. Și-au luat adio cu fiecare clinchet al oțelului, dar într-un final, cu ochii lăcrămând, Fiora i-a înfipt sabia în inimă. Cu solemnitate, regele Jarvan a decretat că Sebastien plătise prețul pentru faptele comise, iar Fiora avea să-l moștenească. Astfel, conflictul dintre familii a luat sfârșit. Indiferent de situație, astfel de scandaluri nu se uită chiar ușor. Fiora și-a preluat noile îndatoriri de la curte cu hotărârea și voința ei caracteristice, dar a descoperit că zvonurile și bârfele continuau s-o urmărească la fiecare pas. Răpise dreptul fratelui ei la succesiune. Ce-ar putea oferi această fată arogantă Demaciei în afară de alte gâlcevi și vărsări de sânge, dacă n-avea să-și ia și ea un soț? În loc să-și facă dreptate din nou cu sabia, Fiora a apelat la propria ei familie – veri și alte rude mai îndepărtate – dintre care mulți erau spadasini renumiți, apoi și-a redus detractorii la tăcere oferindu-le titluri nobiliare tuturor celor aflați în slujba Casei sale. Împreună, s-au dedicat complet artei de a lupta cu sabia. Duelurile erau o tradiție străveche, dar nu trebuiau să se încheie mereu cu o moarte. Iar dacă cineva nu era de acord cu acest concept, Fiora de-abia aștepta să le testeze ea însăși convingerile.

Numele campionului: Yone Poza: Poveste: Yone și-a trăit viața respectând un cod moral strict, bazat pe datorie și onoare. Încă de când era copil, iubirea pe care o purta familiei sale l-a determinat să-și asume rolul de protector, mai ales după moartea tatălui său. Dar pe cât de răbdător și disciplinat era Yone, pe atât era de nesăbuit și obraznic fratele lui de mamă, Yasuo. În ciuda diferențelor, cei doi erau mereu împreună, iar când Yone a mers ca discipol la faimoasa școală de spadasini din apropierea satului lor, Yasuo l-a urmat. Pe măsură ce timpul trecea și cei doi se antrenau, Yone s-a văzut deseori nevoit să tempereze impulsivitatea fratelui său mai mic. Însă atunci când Yasuo a refuzat să fie ucenicul bătrânului Souma, maestrul tehnicii legendare a vântului, Yone i-a dăruit o sămânță de arțar (care era simbolul umilinței) ca să-și arate susținerea și încurajarea. Yone era mândru de fratele său, dar se îndoia că înțeleptul își alesese corect discipolul. Se temea că Yasuo era prea impulsiv ca să fie un ucenic demn de învățătura maestrului său. Dar bătrânul Souma era respectat și nu lua decizii pripite. Yone și-a ignorat grijile și a continuat să se antreneze cu cele două tăișuri gemene, câștigând repede respectul și admirația celorlalți ucenici datorită talentului său. Dar deși Yone era un spadasin fără pereche, Yasuo folosea tehnica vântului atât de bine încât antrenamentele lor erau un adevărat spectacol pentru ceilalți și o bucurie pentru cei doi frați. Perioada de fericire n-a durat însă foarte mult, deoarece în Ionia a izbucnit războiul. Yone, alături de mulți alți discipoli, a plecat pentru a-și apăra ținutul natal de forțele noxiene care înaintau constant, în timp ce Yasuo a fost nevoit să rămână în urmă pentru a-și proteja maestrul. Dar, într-o seară, sătenii au descoperit că bătrânul Souma murise ucis chiar de tehnica vântului pe care o preda. Când Yone s-a întors, a aflat că Yasuo fugise. Tânărul spadasin s-a simțit cutremurat până în măduva oaselor. Temerile lui se adeveriseră. Bătrânul Souma se înșelase. Yone a dat vina pe sine însuși. Dacă Yasuo chiar îl ucisese pe Souma, asta însemna că fratele său mai mare nu reușise să-l învețe să meargă pe calea cea dreaptă. Iar dacă Yasuo doar își abandonase postul și-și lăsase maestrul să moară, atunci Yone nu reușise să-l învețe nimic despre disciplină. Oricum ar fi stat lucrurile, Yasuo îi ucisese deja pe câțiva dintre cei care îl urmăreau, iar Yone se simțea vinovat pentru moartea lor. A pornit în căutarea lui Yasuo, iar când în sfârșit l-a găsit și l-a provocat la luptă, Yone a demonstrat că era un spadasin neîntrecut... dar Yasuo l-a ucis cu puterea vântului. Însă moartea n-a fost sfârșitul. Când Yone s-a trezit pe tărâmul spiritelor, povara eșecului său îl sufoca. Cuprins de furie, a lovit pământul cu pumnii. Un râs tunător l-a smuls din gândurile sale. S-a întors și a văzut un spirit monstruos, cu înfățișare umană și cu o sabie sângerie. Era un azakana puternic, un prădător care îl urmărise multă vreme pe Yone, dincolo de granița dintre tărâmuri. Înainte ca Yone să apuce să spună ceva, a fost atacat. Yone a reușit să cheme ecourile spirituale ale săbiilor sale la timp ca să blocheze atacul. Din nou însă, a ajuns să lupte într-un duel în care măiestria sa în arta sabiei era neegalată, dar în care a fost copleșit de magie. S-a lăsat cuprins de furie. După o viață în care pusese accentul pe onoare și datorie, ceva s-a frânt în el. Într-o singură clipă de mânie, Yone a smuls sabia inamicului său și a înjunghiat demonul. Ultimul lucru pe care l-a auzit înainte să fie copleșit din nou de întuneric a fost același râs tunător... Când și-a revenit, Yone a descoperit că era înapoi pe tărâmul fizic, dar devenise doar o umbră a ceea ce fusese odată. S-a străduit să se ridice în picioare, amintindu-și cu greu de tărâmul spiritelor și ținând o sabie sângerie în mână. Pe față i se formase o mască ce avea chipul acelui azakana ucis. Nu o putea da jos, dar putea acum să vadă alți azakana. Nu erau încă demoni întru totul, ci se mulțumeau să se hrănească cu emoții negative înainte să se manifeste și să-și devoreze gazdele. Dar, după cum avea să descopere Yone, dacă cineva afla numele unui azakana, îl putea transforma într-o mască inertă de emoție personificată. Chiar și așa, nu-și putea da seama dacă sau când masca azakana pe care o purta avea să se trezească iar la viață ca să-l devoreze. În viață, Yone purtase masca de protector, frate și discipol atât de mult, încât aceasta devenise identitatea sa. Dar acum, în momente de liniște, ar putea jura că-și simte masca mișcându-se, iar trecutul și conflictul cu Yasuo pălesc în fața acestei noi amenințări. Yone vânează aceste creaturi perfide în încercarea de a înțelege ce a devenit, iar fiecare nume pe care-l află îl aduce cu un pas mai aproape de a-l descoperi pe cel al creaturii pe care a răpus-o și al cărei râs încă îl bântuie. Nimic altceva nu mai contează pentru el. Doar aflarea adevărului