[Champion] Vayne

[Tex]

Numele campionului: Vayne

Poza: 

Poveste: 

Shauna Vayne este o femeie necruțătoare și letală, al cărei singur scop în viață e să vâneze monștri și să găsească și să răpună demonul care i-a ucis familia. Înarmată cu arbaletele sale și cu o dorință aprigă de răzbunare, nimic n-o face mai fericită pe Vayne decât să ucidă creaturi întunecate sau practicanți ai magiei negre.

Vayne s-a născut într-o familie demaciană înstărită și a crescut singură la părinți, bucurându-se de o creștere aleasă. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei singură, citind, studiind muzica și colecționând cu pasiune diverse insecte pe care le găsea pe lângă conac. Părinții ei călătoriseră prin Runeterra în tinerețea lor, dar se stabiliseră în Demacia după nașterea Shaunei. Acolo, mai mult decât oriunde altundeva, oamenii aveau grijă unii de alții.

La scurt timp după ce a împlinit șaisprezece ani, Vayne s-a întors acasă după un bal din timpul verii și ce a văzut avea să i se întipărească în minte pentru totdeauna.

O femeie nespus de frumoasă, cu coarne enorme, stătea lângă cadavrele însângerate ale părinților ei.

Văzându-le, Vayne a urlat de durere și groază. Înainte să dispară, demonul a privit-o și i-a rânjit grotesc, cu ochii plini de dorință.

Fata s-a apropiat de mama ei și i-a dat părul năclăit de sânge la o parte de pe față, însă nu se putea gândi decât la zâmbetul demonului, care o mistuia pe dinăuntru. Chiar și în timp ce închidea ochii tatălui ei cu o mână tremurândă – gura lui era încă deschisă, înghețată după ultimele momente de groază și confuzie – zâmbetul demonului îi sfâșia gândurile.

Era un zâmbet care avea să-i hrănească ura pentru tot restul zilelor.

Vayne a încercat să le povestească și altora ce se petrecuse, dar nimeni n-a crezut-o cu adevărat. Ideea că un demon s-ar fi putut plimba liber în regatul bine apărat al Demaciei, unde magia era combătută la fiecare pas, era prea absurdă pentru a fi luată în considerare.

Dar Vayne știa adevărul. Iar zâmbetul acela îi spunea că demonul avea să lovească din nou. Nici măcar zidurile înalte ale Demaciei nu puteau proteja oamenii de magia neagră. Se putea ascunde în detalii sau putea pândi din umbre, dar Vayne știa că era cu siguranță acolo.

Și nu mai voia să se teamă de ea.

Avea suficientă ură și suficienți bani încât să-și angajeze o mică armată cu care să pornească la luptă, însă niciun soldat n-ar fi fost dornic s-o urmeze unde voia ea să ajungă. Așa că s-a văzut nevoită să învețe ea însăși tot ce putea despre magia neagră: cum s-o găsească. Cum s-o oprească. Cum să-i ucidă pe cei care o practicau.

Avea nevoie de cineva de la care să poată învăța.

Părinții ei îi spuseseră povești despre războinicii din regiunile sălbatice din nord, care luptau împotriva unei vrăjitoare a ghețurilor. Timp de generații, se apăraseră de forțele ei misterioase și de supușii ei întunecați. Vayne și-a dat seama că acolo avea să-și găsească mentorul. S-a sustras din grija tutorilor ei și s-a îmbarcat pe prima corabie către Freljord.

La scurt timp după ce a ajuns în nord, Vayne a pornit în căutarea unui vânător de monștri. A și găsit pe cineva, însă nu în modul în care s-ar fi așteptat. În timp ce traversa o vale înghețată, a căzut într-o capcană ascunsă cu istețime. Prăbușindu-se într-o groapă sculptată în gheață cristalină, Vayne s-a uitat în sus și a văzut un trol al ghețurilor lihnit de foame, care plescăia din buze la gândul de a-și înfuleca victima.

Însă limba lui uriașă și albastră a căzut nemișcată când o suliță a zburat prin aer, i-a străpuns craniul și i s-a înfipt adânc în creier. Uriașul a căzut în groapă și Vayne a făcut repede o tumbă, de-abia reușind să se ferească și să nu fie zdrobită sub trupul lui. La picioare i s-a format o baltă lipicioasă de salivă și sânge.

Salvatoarea lui Vayne era o femeie căruntă, între două vârste, pe care o chema Frey. Aceasta a condus-o către un foc de tabără care ardea slab în canionul înghețat și i-a bandajat rănile. Frey i-a povestit lui Vayne că-și ducea viața luptând împotriva supușilor vrăjitoarei ghețurilor, care-i uciseseră copiii. Tânăra a implorat-o s-o accepte ca ucenică și s-o învețe cum să vâneze creaturi întunecate, dar freljordiana nu era deloc interesată de așa ceva. Vayne avea aerul cuiva care se obișnuise să aibă privilegii și bani, lucruri care nu fac din oameni războinici bravi și însetați de sânge.

Însă Vayne a refuzat să se dea bătută și a provocat-o la duel: în cazul în care câștiga, Frey avea s-o antreneze. Iar dacă pierdea, avea să se ofere pe post de momeală pentru slujitorii vrăjitoarei ghețurilor, pentru ca Frey să-i poată prinde și ucide. Vayne n-avea niciun motiv să creadă că putea câștiga duelul – nu știa nimic despre luptă, în afară de ce învățase într-o singură după-amiază de scrimă, înainte să renunțe la lecții pentru că se plictisise să încerce să lupte cu o mână legată la spate – dar n-avea de gând să cedeze. În semn de admirație pentru hotărârea fetei, Frey i-a aruncat zăpadă în ochi și a învățat-o astfel prima regulă a vânătorii de monștri: niciodată să nu lupți corect.

Însă voința de neclintit a lui Vayne a impresionat-o. Mai avea cu siguranță multe de învățat înainte să poată învinge pe cineva, dar de fiecare dată când se ridica plină de vânătăi din zăpada murdară, dornică să continue lupta, Frey vedea vânătorul nemilos care se ascundea în sufletul ei. Înfrântă în luptă, dar nu și în spirit, Vayne a rugat-o din nou s-o accepte ca ucenică: ambele lor familii fuseseră ucise. Frey putea să-și petreacă restul zilelor luând urma trolilor ghețurilor, până când unul avea s-o ucidă. Sau putea s-o învețe pe Vayne să lupte. Și împreună puteau ucide de două ori mai mulți monștri. Împreună, puteau salva de două ori mai multe familii de suferința care le distrusese lor viețile. Frey a recunoscut în ochii lui Vayne ura și durerea care ardeau și în sufletul său.

Așa că a fost de acord să o însoțească pe Vayne în Demacia.

Împreună, au mers spre sud, iar freljordiana s-a deghizat ca să poată trece de străjile de la granița Demaciei. Întoarse pe domeniul lui Vayne, cele două femei s-au antrenat ani la rând. În ciuda alaiului de tineri care o curtau, Shauna nu era interesată de nimic în afară de antrenamentele ei cu Frey. În timp, s-au apropiat una de alta din ce în ce mai mult.

Frey a învățat-o pe Vayne despre magia neagră, demoni invocați și vrăji oculte. Iar Vayne a studiat cu seriozitate tot ce i se preda, însă o neliniștea gândul că Frey nu explica niciodată cum ajunsese să cunoască atât de multe lucruri despre acele practici malefice.

Străjerii atenți ai regatului și copacii anti-magie opreau majoritatea creaturilor întunecate ce voiau să pătrundă în Demacia, așa că Frey și Vayne se aventurau noaptea în pădurile de la graniță ca să vâneze. La optsprezece ani, Vayne a ucis prima sa creatură întunecată, o bestie însetată de sânge ce ataca negustorii ambulanți.

Murdară din cap până-n picioare de măruntaiele creaturii, un fior neașteptat s-a trezit în ea: plăcerea. Sentimentul fierbinte al răzbunării a străbătut-o și i-a intrat în sânge, iar Vayne i-a gustat din plin veninul.

Cele două au petrecut câțiva ani vânând creaturi întunecate, iar respectul pe care-l aveau una pentru cealaltă a crescut cu fiecare bestie ucisă. Într-o zi, Vayne și-a dat seama că o iubea pe Frey ca pe o mamă, dar iubirea familială se amesteca atât de mult în sufletul ei cu durerea și trauma, încât tânăra se lupta cu sentimentul de parcă ar fi fost o bestie ce voia s-o ucidă.

Vayne și Frey au călătorit prin Valoran până când, în tavernele din munți, au auzit zvonuri despre o creatură demonică de o frumusețe extraordinară, care avea coarne enorme. Poveștile spuneau că demonul nu stătuse degeaba: își formase un cult pentru a atrage adepți care să-i urmeze toate poruncile. Mulți dispăruseră în dealurile sălbatice și nu se mai întorseseră niciodată. Se zicea că marii preoți ai cultului ar fi avut un loc sacru lângă o prăpastie, unde pregăteau sacrificiile pentru demon. Vayne și Frey au pornit imediat la vânătoare.

Când s-au aventurat noaptea aceea printre dealuri, tânăra s-a adâncit în gânduri. Pentru prima oară de când începuseră să călătorească împreună, Vayne își făcea griji pentru Frey, temându-se că ar fi putut pierde o a doua mamă. Însă înainte să-și mărturisească teama, a fost atacată din tufiș de unul dintre preoții demonului, care i-a zdrobit umărul cu un buzdugan.

Vayne era grav rănită. Frey a ezitat o clipă, dar apoi în ochi i s-a citit o hotărâre de fier și, cu o scuză față de prietena ei, s-a transformat într-un lup freljordian monstruos. Vayne a privit șocată cum Frey, în forma sa de animal, și-a înfipt colții în tendoanele gâtului preotului, sfâșiindu-le.

Apoi, cadavrul a căzut fără suflare la picioarele lui Vayne, iar Frey și-a reluat forma umană, chiar dacă ochii ei trădau animalul speriat din adâncul sufletului ei. I-a explicat tinerei că, după moartea familiei sale, urmase calea șamanismului și atrăsese un blestem asupra sa, ca să-și poată schimba forma și s-o poată înfrunta pe vrăjitoarea ghețurilor. Ritualul care-i dăduse aceste puteri era unul de magie neagră, dar Frey făcuse acest sacrificiu pentru a proteja–

însă Vayne trase o săgeată în inima fostei ei prietene fără să-i mai asculte povestea. Orice sentiment de afecțiune dispăruse în clipa în care-i descoperise adevărata natură. O lacrimă s-a scurs din ochii lui Frey în timp ce se prăbușea, dar Vayne n-a observat-o – căldura dintre ele se stinsese odată cu viața războinicei.

Mai erau câteva ore înainte de zori, ceea ce însemna că mai avea câteva ore ca să-și continue vânătoarea. Vayne se gândea doar la demon. La moartea pe care avea s-o savureze. Și la toate morțile care aveau să vină. Fața întunecată a Runeterrei avea să se teamă de Vayne, la fel cum și ea se temuse odată.

Pentru prima oară după moartea părinților ei, Vayne a zâmbit.

[Claudiu95]

Topic!